Ne place sa ne vedem intr-o imagine pozitiva, ne place sa ne complacem in norme sociale si sa ne mandrim cu drumul propriu in viata. Simtim un fior placut cand il ascultam pe Franky spunand puternic si raspicat “I did it my way”.
Paradoxul este ca “my way-ul” imaginat de tine este acelasi cu cel imaginat de mine sau de alti cateva sute. Stagnam in imagini fals formate, ne uitam in gol la stop cand apare un Ferrari (da, tot o tabla rosie este, dar “valorile” sociale ne fac sa salivam dupa ea), participam la seminarele “managerului secolului 20” pentru a invata “secretele succesului” si folosim excesiv pronumele EU.
Suntem avizi dupa cartile care ne invata limbi straine in 21 de zile, ne invata cum sa-l intelegem pe cel de langa noi sau cum sa ajungem manageri de top la 30 de ani. Si da, impulsul vine dintr-un punct comun, nevoia noastra de dezvoltare. Pot spune cu certitudine ca aceasta nevoie este absolut naturala. Dar de aici certitudinile mele se opresc.
Cate din obiectivele mele au o valoare reala pentru mine? – ma refer aici la mine, cel ramas singur cand toti ceilalti dispar, nu ma refer la eu-ul vazut de parinti, prieteni sau cel vazut de profesorii bine voitori. Cati medici de exceptie s-au pierdut in cariere de economisti? Sau cati economisti de geniu s-au pierdut intr-un post de medic mediocru? Cat de mult ar fi castigat ei daca si-ar fi ales drumul corect?
Eu cred ca omul este foarte adaptabil. Se adapteaza atat de bine in zona lui de confort incat, cateodata, isi pune singur ochi de cal. Si, fiind in aceasta situatie, este mult mai usor sa copieze decat sa creeze. Este facil sa copieze dorintele, idealurile celor din jur. Ce se intampla totusi cand realizeaza ca a copiat de pe foaia gresita? Ce se intampla dupa 20 de ani cand realizeaza ca nu se cunoste pe sine sau ca vocatia lui este cu totul alta?
Vreau sa ne oprim putin din admiratul modelelor fals create din motive comerciale. Ele nu apar doar in mall-uri, ele sunt la fel de prezente si in viata profesionala. Modelul managerului de succes, modelul carierei perfecte sau cel al auditor-ului junior ajuns CFO in 5 ani pot fi la fel de periculoase ca modelul omului de afaceri ajuns miliardar in euro in 10 ani.
Dezvoltarea personala si dezvoltarea profesionala ar trebui sa fie intr-un caz ideal complementare. Amandoua influenteaza puternic satisfactia noastra si implicit motivatia de progres.
Concluzia – este mai bine sa-ti alegi proprile obiective pentru ca, oricare ar fi rezultatul, este mai bine sa gresesti pe drumul tau, decat sa gresesti pe drumul ales de altcineva.
Acest articol a fost scris cu ocazia conferintei anuale Training 08, evenimentul de training general, de HR, vanzari si e-learning cel mai complex al anului.
frumos spus
fara greseli nu avem constiinta propriilor limite (oricum, suntem norocosi cand le capatam si pe astea…), pacat ca ne e frica sa incercam, ne tine comoditatea pe loc.
Foarte frumos scris. Si totusi nu imi raspunde la o dilema care ma macina de mult. Asa cum spui si tu, omul e foarte adaptabil. Chiar daca iti setezi propriile obiective, de unde stii ca ele nu sunt o reflexie a adaptarii tale la o situatie la care nu ar fi trebuit sa te adaptezi in the first place. Trial and error merge pana la un punct, dar nu poti sa o tii din adaptare in adaptare, ca sa zic asa… Anyway, discutia e lunga si complicata. Trebuie sa o transformam intr-o HR coffee reala