Intr-o lume a presupunerilor, bănuielilor, credinţelor, targetelor şi aşteptărilor nerealiste, într-o lume a frustrărilor, a pesimismului şi proastei-dispoziţii, a dezamăgirilor, autoamăgirilor, a flatării şi autoflatării, demonstrarea şi argumentarea, până la epuizare, a adevărului şi-a câstigat întâietatea.
Pentru că orice informaţie din jur este percepută, filtrată şi procesată prin prisma unor elemente care ţin de propria persoană (valori, credinţe, experienţă, cunoştinţe, percepţii), adevarul este, din această perspectivă, unul relativ.
S-a discutat, se discută şi se va discuta despre concepte precum adevăr, minciună, dreptate, bunătate, dragoste, viaţă, fericire. Ce minunat ar fi să existe reguli şi reţete, prin care noi, oamenii, să ajungem pe culmile fericirii sau cele ale altruismului sau ale oricărei alte stări de bine, urmând întocmai aceste reguli. Pe cât de minunat, pe atât de ridicol.
Mie îmi plac regulile şi procedurile, în anumite situaţii. Cu toţii simţim, la un moment dat, nevoia de claritate, de certitudine care să ne dea sentimentul de control asupra noastră şi a lumii din jur. Pe de altă parte, ambiguitatea şi incertitudinea pot fi utile pentru că îţi permit să fii creativ, îţi cresc toleranta la frustrare, îţi întăresc dorinţa de a iniţia şi de a experimenta diverse lucruri, îţi permit să ieşi din zona de confort (fizic, psihic) şi să încerci lucruri noi, experienţe variate din care ai de învăţat.
In fiecare zi din viaţa mea asist, volens-nolens, la îndelungate, detaliate, pătimaşe şi pline de frustrări argumentaţii pro şi contra unor idei, convingeri, valori. Fiecare îşi susţine propriile principii cu atâta îndârjire încât îl crezi pe cuvânt când îţi spune ceva. Fiecare se simte frustrat, lezat, se miră cum celălalt nu întelege principiile şi valorile lui şi că o ţine una şi bună cu ce crede el, personal. “Da, tu ai dreptate în felul tău, dar…” şi apărarea propriului punct de vedere continuă până la epuizare. Dacă unul dintre cei doi nu s-ar opri, duelul pro-contra ar putea continua la nesfârşit. Aţi încercat? Nu cred că e nevoie să vă garantez. Lucrurile stau întocmai.
Şi ce e de facut? Mai ales când şedintele (conspirative – sic!) se transformă în lungi demonstraţii ale adevărului suprem, pe care fiecare crede ca îl deţine, îndelungate şi asidue lupte de orgolii, în care fiecare crede că are dreptate. Desigur: fiecare are dreptate. De ce nu?
Şi cum adevărul ăsta e atât de relativ şi subiectiv (o recunoaştem cu toţii!), atunci la ce bun să ne agăţam tocmai sau/şi numai de el? Cu ce ne ajută să gasim alte şi zeci şi sute de argumente în favoarea unor valori, dacă tot ştim că ele sunt atât de personale? Cu ce ne ajută să facem asta, aşa, la nesfârşit, când ştim că ceilalţi vor face şi ei acelaşi lucru, să îşi demostreze poziţia de învingător în lupta cu/despre/pentru adevăr?
O luptă în care nimeni nu are nimic de câstigat, pentru că disputa nu este una constructiva şi provoacă frustrări (celălalt nu te întelege, nu are încredere în tine şi în ceea ce spui, nu ai libertate de acţiune, imaginea pe care o ai despre tine nu corespunde cu imaginea celorlalţi despre tine etc.), scade entuziasmul şi buna dispozitie în mediul de lucru, îţi consumi energia cu lucruri care nu îţi aduc niciun beneficiu real şi nu mai ai resurse să te ocupi de lucruri mai importante sau orice altceva care te face să te simţi bine, să te simţi bun şi valoros şi capabil. Şi util, ţie şi celor din jur.
Nu este necesar ca toţi oamenii dintr-o organizaţie, oricît ar fi de mică, să împărtăşească aceleaşi valori, idealuri, idei. Diversitatea, gestionată eficient, duce la progres şi evoluţie. Ce este important? Să simţim apartenenţă la cultura organizaţiei din care facem parte, să fim deschişi, flexibili şi toleranţi. In afară de asta, poate este ceva şi mai important:
Să fim fericiţi. Oricum, oricând, SĂ FIM FERICIŢI!
Read Full Post »
HRCoffee 